Cei care au avut curiozitatea să răsfoiască articolele de până acum își vor aminti, probabil, că, la un moment dat, îmi propusesem să mă războiesc cu miturile medicale. Nu știu ce s-a ales din acest război, dar am simțit că lupta a fost din start inegală. La urma urmei, miturile au împins inainte civilizații. Oamenii vor avea mereu nevoie de mituri, așa cum au nevoie de apă.
Unul dintre miturile cu cele mai mari șanse de supraviețuire este cel după care omul își este sieși cel mai bun doctor. Un mit, s-o recunoaștem, cu o doză deloc neglijabilă de adevăr în el. Ponderea intervenției medicale propriu-zise în actul terapeutic (lăsând la o parte cazurile extreme) este direct proporțională cu atitudinea ulterioară a pacientului. Pacientul pleacă din cabinet cu o rețetă și câteva sfaturi. Dacă medicul nu a reușit să fie suficient de convingător asupra utilității lor, probabilitatea ca pacientul să le urmeze e destul de mică. Eficacitatea unui tratament este, deci, direct proporțională cu încrederea pacientului în tratamentul respectiv.
Un exemplu comun: hipertensiunea arterială. O boală extrem de răspândită și nespus de perfidă. În primul rând, nu doare. Ca urmare, e descoperită tardiv, după ani de evoluție, în care efectele asupra vaselor de sânge s-au instalat deja. În cazurile fericite, pacientul ajunge să fie diagnosticat (de obicei în urma unui consult de rutină) și i se prescrie o rețetă (eventual cu recomandarea de a mânca nesărat). Conștiincios, acesta își cumpară medicamentele și își aruncă solnița la gunoi. După o lună de zile de mâncat iască și înghițit pastile, pacientul constată că nu s-a schimbat nimic iar în mintea sa încolțește îndoiala. Își ia pastilele din ce în ce mai rar, iar în final le abandonează complet. La medic mai ajunge abia după câțiva ani, în urma unui infarct miocardic sau a unui accident vascular cerebral.
Scenariul nu e atat de rar pe cât credeți. Aderența la tratamentul antihipertensiv (și nu numai) este îngrijorător de scăzută. O primă explicație este teama (complet nejustificată) de a înghiți la nesfârșit chimicale care, nu-i așa, fac ferfeniță ficatul. O altă explicație constă, probabil, în lipsa unui efect imediat al tratamentului. Dacă în cazul unei colici biliare efectul tratamentului e vizibil după câteva zeci de minute, eficiența tratamentului antihipertensiv se apreciază după câțiva ani.
În aceste condiții, nu e de mirare că mulți pacienți cu boli cronice aleg să abandoneze recomandările medicale în favoarea unor tratamente cu eficiență îndoielnică. Raftul de medicamente al acestor pacienți se populează progresiv cu tot soiul de tincturi și pilule bune la toate, de la hemoroizi la cancer.
O mică paranteză în legatură cu „medicamentele bune la toate”. Ele nu doar că nu există, dar nu au cum să existe. Un medicament este proiectat pentru a vindeca sau ameliora o boală sau un simptom. E adevărat că, după intrarea pe piață, unele medicamente pot demonstra și alte efecte benefice, pe lângă cele originale, dar acestea sunt excepții, iar beneficiile suplimentare sunt limitate. Bolile pe care se laudă că le vindecă aceste medicamente-minune au mecanisme atât de diferite, încât a-ți imagina că poți prinde nu doi, ci zece iepuri dintr-o lovitură e cel puțin naiv. Dar lucrurile nu se opresc aici: pentru ca totul să fie perfect, unii pacienți consideră că ele sunt lipsite și de orice efecte secundare. Cum așa? Simplu. Sunt „naturale”. Un medicament care se laudă că e „natural” și, în consecință, lipsit de efecte secundare este, invariabil, lipsit de orice efect (mai puțin efectul placebo, pe care se cuvine să nu-l ignoram).
În încheiere, e bine să știți că efectele secundare sunt prețul plătit pentru efectul terapeutic. În medicină nu există „glonț magic”, care să meargă direct la țintă, fără pagube colaterale.
Decizia de a începe (sau nu) un tratament aparține exclusiv pacientului și este rezultatul punerii în balanță a posibilelor efecte benefice și a posibilelor efecte nedorite sau chiar nocive (informații oferite de medic și obținute în urma unor studii serioase). În definitiv, e vorba de un troc: în cazul tratamentului antihipertensiv, de pildă, pacientul își oferă disponibilitatea de a lua zilnic, toată viața, un tratament care nu e gratuit și nici lipsit de efecte adverse, în schimbul unui risc mai mic de a face infarct sau accident vascular cerebral. Nu există nicio garanție că sub tratament aceste complicații nu vor apărea; probabilitatea, în schimb, este mai mică.
„A administra un tratament înseamnă a introduce o substanță despre care nu știm prea multe într-un organism pe care îl cunoaștem și mai puțin”. Aceasta veche observație are șanse să rămână valabilă încă multă vreme.
