Suntem cu toții de acord că explicarea pe înțelesul pacienților, de către medici, a unor noțiuni medicale de bază este un lucru foarte util. Eficiența unui tratament nu depinde doar de priceperea medicului de a pune un diagnostic corect. Cel puțin în egală măsură contează ca pacientul să înțeleagă despre ce este vorba și de ce este important să urmeze anumite recomandări, mai ales atunci când ele presupun o schimbare radicală a stilului de viață. Evident, totul explicat, pe cât se poate, în termeni accesibili. Să nu uităm că a lua o singură pastilă pe zi, toată viața, nu este un lucru atât de simplu pe cat pare. Pacientul trebuie să facă loc, în angrenajul deprinderilor zilnice, unui gest suplimentar, ceea ce presupune un efort de adaptare. Dacă el nu înțelege necesitatea acestei schimbări (singurul argument fiind „pentru că așa a spus doctorul”), probabilitatea ca tratamentul să eșueze este foarte mare.
Pe de altă parte, nu este întotdeauna simplu pentru un medic să „sacrifice” jargonul medical și să încerce să se muleze pe capacitatea de înțelegere a fiecărui pacient. Pornind de aici, am putea schița câteva tipologii din peisajul medical autohton (și, probabil, universal).
Exemplarul cel mai răspândit este medicul grăbit, care înmânează pacientului, la sfârșitul consultației, fără prea multe explicații, un raport medical și, eventual, o rețetă. Presat de aglomerația din sala de așteptare și de maldărul de hârtii de care trebuie să se ocupe, el nu are timpul fizic necesar unor explicații așezate. Pacientul iese din cabinet la fel de nedumerit precum a intrat. Acest scenariu este foarte frecvent și este consecința directă a unui sistem medical disfuncțional, care privilegiază cantitatea în detrimentul calității. Scopul actului medical nu mai este starea de bine a pacientului; mult mai important (și mai profitabil) este să putem dovedi, contabilicește, ce cazuri complicate rezolvăm.
La celălalt capăt se află medicul binevoitor, de obicei tânăr, dispus să-și împărtășească cunoștințele medicale oricui e dispus să-l asculte (de preferință pe canale media). Până aici nimic rău. Lucrurile devin problematice în momentul în care granița dintre medic și profesor începe să se estompeze. Am văzut medici care, în avântul lor didactic, confundă audiența obișnuită, fără pregătire medicală, cu o sală de curs și se aventurează în explicați științifice care îl lasă pe bietul pacient melancolic. Oricât mi-aș da silința, nu reușesc să înțeleg de ce ai explica unui om simplu modificările electrocardiografice din cursul unui sindrom coronarian acut. Sau metabolismul, etapă cu etapă, al lipoproteinelor (ambele exemple sunt reale). Pentru cei interesați cu adevărat de astfel de lucruri există totuși varianta clasică a admiterii la medicină. Fără să-și dea seama, acești medici alimentează, de fapt, o nevoie născută odată cu accesul la internet: nevoia de a găsi fără a căuta. Expresia îi aparține lui Andrei Pleșu și descrie falsul confort pe care ți-l oferă o explicație pentru care singura ta investiție este efortul unui click (și, eventual, abonamentul la internet). Pacienții care jubilează în fața unor medici „atotștiutori”, dispuși, la o adică, să-i explice lui Gigel cum stau lucrurile cu fosforilarea oxidativă sau cu ciclul acizilor tricarboxilici trebuie să știe că aceeași noțiune medicală, chiar explicată limpede, are o anumită semnificație pentru un medic și o cu totul alta pentru cineva fără pregătire medicală. Medicul situează noțiunea respectivă într-un anumit context, creat de anii de pregătire în facultate, de nopțile de gardă, de contactul de zi cu zi cu pacienții și de o mulțime de alte variabile inaccesibile cuiva fără pregătire medicală. Pacientului trebuie să-i explici, pe înțelesul lui, atât cât are nevoie pentru a înțelege ce i se întâmplă și ce are de făcut. Pentru asta nu e nevoie să mobilizam tratate de medicină. Trebuie doar să știi unde să te oprești.
Dacă facem un pas mai departe dăm peste o altă „dihanie”. E vorba de medicul pe care traseul universitar îl strică, îl smintește. Din medic se transformă peste noapte în Profesor (daca v-ați gândit deja la Dr. Jekyll și Mr. Hyde să știți că nu sunteți departe de adevăr). Dintr-un orgoliu prost înțeles, el crede că anii, nu puțini, de studiu și titlurile universitare îi dau drepturi absolute pe domeniul său de specialitate. Condescendența, superioritatea binevoitoare rezumă cel mai bine relația lui cu pacienții (atunci când catadicsește să se coboare la nivelul lor). Blindat în spatele științei de carte și a notorietății academice, el este oricând în stare, dacă-l superi, să-ți dea cu știința-n cap.
Categoriilor de medici descrise mai sus le corespund diverse tipuri de pacienți. La noi, portretul cel răspândit este al pacientului docil. Pentru el, opinia medicului e suverană. Nu pune prea multe întrebări, face (sau promite că o sa facă) exact ce i se spune. Pentru că e foarte deschis la orice sugestie de tratament (chiar dacă nu are nevoie), farmaciștii îl adoră.
La capătul opus este pacientul hipervigilent. Conștient de monopolul absolut pe care îl are asupra propriului corp, nu acceptă, mă-nțelegi, să-l lase pe mâna oricui. În timpul consultației, ai impresia că el te examinează pe tine. Vine întotdeauna cu temele făcute (Google, gen…), știe dinainte diagnosticul și are grijă să-ți ușureze munca întinzându-ți, la sfârșit, o listă cu analizele pe care ar dori să le facă (atunci când nu vine cu ele deja făcute). Dacă ai proasta inspirație să-i sugerezi că ar fi mai bine să începem cu anamneza și examenul clinic, te privește nedumerit. După câteva astfel de consultații începi să-ți numeri anii până la pensie și să te gândești dacă nu cumva o grădină de legume este mai ușor de întreținut decât o livadă de meri.
