Puține lucruri sunt atât de bine înrădăcinate în imaginația noastră așa cum e relația dintre frig și răceală. Ne răsună, încă, în urechi îndemnul părintesc (mai mult sau mai puțin blând): „Pune ceva pe tine! Nu vezi ce frig e-afară?! Vrei să răcești?!”
Oricâte dovezi ni s-ar aduce că frigul nu are nimic de-a face cu răceala, ni se strânge inima când propriul nostru copil ridică din umeri atunci când îi aducem aminte să-și pună căciula. Faptul că această prejudecată e atât de răspândită și de bine înrădăcinată mă face să cred că trebuie să existe în ea o doză de adevăr. Să pornim, așadar, nu la distrugerea unui mit ci la o încercare de a afla cât de justificată e teama noastră de frig.
Să lămurim din capul locului că nu vorbim de frigul extrem, cel care îți „îngheață măruntaiele” și care duce la șoc hipotermic și degerături. Discuția noastră are în vedere „sezonul rece”, în care temperatura scade suficient cât să-ți schimbi garderoba de primavară/vară cu cea de toamnă/iarnă.
Este un fapt statistic că în această perioadă a anului incidența răcelilor crește. Putem trage de aici concluzia că frigul în sine e de vină? Evident că nu.
Răcelile sunt infecții; infecțiile sunt produse de microbi (virusuri, bacterii etc.); frigul nu este un microb, deci nu poate produce răceli. Raționamentul e simplu, numai că el se referă la ultima verigă a infecției: agentul patogen. Dar o infecție nu se reduce la microbi. Este vorba de o întreagă punere în scenă până când microbul (agentul 007, dacă vreți) reușește să dezamorseze bomba. Păstrând analogia cinematografică, gândiți-vă că un film cu James Bond e palpitant prin ceea ce se întâmplă până la punctul culminant (urmăriri, împușcături etc.). Așa și în cazul răcelilor: există un întreg lanț de evenimente în urma cărora virusul ajunge să apese pe butonul pe care scrie „răceală”.
În primul rând, orice virus, pentru a-și îndeplini cu succes misiunea, trebuie să fie în formă. Ei bine, așa cum noi ne simțim în formă pe o plajă, la soare, eventual cu un pahar de limonadă alături, unele virusuri (cel gripal, de pildă) se simt în largul lor (sunt mai stabile) într-o atmosferă mai curând bacoviană, cu frig, vânt, burniță și tot inventarul binecunoscut. Cu alte cuvinte, virusurile preferă aerul uscat și rece (și, dacă ar putea, probabil că ar râde de ideea că frigul omoară microbii). Iată, așadar, o primă explicație a frecvenței crescute a răcelilor în acestă perioadă.
În al doilea rând, pentru ca James Bond să-și atingă ținta are nevoie de ajutorul unor complici (de obicei de sex feminin) care să facă mai vulnerabil obiectivul. La fel cu răcelile. Temperatura scăzută e complicele care ne sabotează mecanismele de apărare.
E bine de știut că prima linie de apărare în fața răcelilor sunt fosele nazale; aici există un întreg sistem de filtrare a aerului care împiedică pătrunderea virusurilor în arborele respirator. E vorba, în primul rând, de stratul de mucus care funcționează asemenea benzilor adezive pentru muște; virusurile se împotmolesc în mucus și sunt eliminate prin acțiunea firelor de păr. Frigul scade eficiența acestor mecanisme de apărare, astfel încât virusul își atinge mult mai usor ținta. Ca să nu mai spunem că temperatura scăzuta din fosele nazale este mediul ideal pentru virus, iar reacția imună locală este diminuată. Iată cum frigul, deși nu produce în mod direct răceala, contribuie din plin la ea.
Sa amintim, în final, și de o explicație „tradițională”, după care frigul de afară ar încuraja aglomerarea în spații închise, în care circulația virusurilor s-ar face mai ușor. Deși e discutabil că e nevoie să fie frig afară pentru a ne strânge laolaltă, rămâne adevărul că încălzirea acestor spații pe timp de iarnă usucă aerul, spre marea bucurie a virusurilor.
