Înainte de a intra în subiectul de astăzi, trebuie să mărturisesc că, după articolul despre ASLO, am rămas cu senzația că n-am fost îndeajuns de ferm.
Recitindu-l, mi-am dat seama că nu am insistat suficient pe lejeritatea cu care continuă să fie recomandată această analiză. ASLO a devenit investigația nelipsită din orice bilanț al stării de sănătate, în condițiile în care reumatismul articular acut este o boală pe cale de dispariție.
Nu vă ascund că, la un moment dat, am fost tentat să înființez o Ligă Împotriva Dozării Nejustificate a ASLO. Statutul ligii preconiza, printre altele, pedepse aspre pentru recomandarea fără discernământ a ASLO, pedepse care mergeau până la injecții intramusculare cu Moldamin. Inutil să vă spun că proiectul a fost abandonat din lipsă de aderenți.
În aceeași tradiție a analizelor cu utilitate îndoielnică, vom vorbi astăzi despre fier.
Deși importanța fierului în organism este indiscutabilă, dozarea sa în sânge nu este întotdeauna o idee bună.
În primul rând, nivelul de fier din sânge are variații foarte mari în cursul unei zile. Aceste variații depășesc adesea limitele de „normalitate” ale laboratoarelor și alarmează inutil pacienții.
În al doilea rând, dacă vrem să depistăm anomalii ale metabolismului fierului, avem la îndemână analize mult mai relevante, despre care vom vorbi ceva mai încolo.
Pentru început, să spunem că fierul este „miezul” hemoglobinei (hemoglobină care, așa cum probabil vă aduceți aminte, este miezul globulelor roșii). Fără fier, hemoglobina nu-și poate îndeplini menirea de cărăuș al oxigenului.
Fierul intră în corp prin alimentație, iar carnea, ouăle și spanacul sunt sursele cele mai cunoscute. Carnea conține fier sub o formă pe care organismul o absoarbe mult mai ușor, în comparație cu fierul provenit din surse vegetale.
Lucrul acesta nu este lipsit de importanță. El atrage atenția că nu-i suficient să mâncăm alimente „bogate în fier”; cel puțin la fel de importantă este forma sub care-l consumăm, precum și alți factori care interferează cu absorbția fierului din intestin. De pildă, cafeaua, ceaiul și alimentele bogate în calciu sabotează absorbția fierului, în timp ce vitamina C o ajută.
Odată ajuns în sânge, fierul, asemenea unei vedete, este preluat de un „taxi” (care se numește transferină) și condus la un „hotel” (care se numește măduvă osoasă), unde, spre deosebire de alte vedete, este pus la treabă.
Iar treaba sa este să ajute la formarea hemoglobinei. Odată formată, hemoglobina este „împachetată” în globulul roșu și trimisă în „misiune specială” în plămâni. Aici, fierul din hemoglobină e asemenea unei persoane care, în aeroport, agită un carton pe care e scris „OXIGEN”.
De îndată ce zărește fierul, oxigenul îl îmbrățișează strâns și, împreună, circulă până la ultima celulă din organism. Ajunsă la celule, hemoglobina cedează oxigenul și preia dioxidul de carbon, pe care îl conduce înapoi la plămâni, unde este eliminat.
Imaginați-vă că fierul face această cursă, zi de zi, timp de aproape trei luni, până la moartea globulului roșu. După înmormântarea acestuia (în splină), fierul nu scapă.
E refolosit la sinteza altor globule roșii și ciclul se reia.
Fierul activ, implicat în sinteza hemoglobinei, este însă doar o parte destul de mică din cantitatea totală de fier a organismului. Cealaltă parte este reprezentată de fierul din depozite. Asemenea oricărui bun gospodar, organismul pune deoparte fier pentru zile negre. Atunci când necesitățile cresc (cum se întâmplă în sarcină) sau când se pierde mai mult fier decât intră prin alimentație, organismul apelează la aceste rezerve pentru a menține în funcțiune „fabrica de globule roșii” (măduva osoasă).
Cel mai cunoscut depozit se numește feritină, și se poate doza în sânge; o altă formă de depozit, hemosiderina, se găsește în diverse organe interne.
Anomaliile fierului privesc lipsa, respectiv excesul său.
Înainte de a vorbi despre ele, să spunem că plaja de normalitate a concentrației fierului în sânge este undeva între 16 și 170 micrograme pe decilitru, deși variațiile sunt, cum spuneam, mult mai largi.
Lipsa de fier
Lipsa de fier este, cel mai frecvent, consecința unor pierderi cronice de sânge - sângerări în cantități mici, invizibile, întinse pe perioade lungi de timp.
Sursa acestor sângerări este dată de diverse boli ale tubului digestiv (gastrite, ulcere, dar și cancere) sau, la femei, de boli din sfera ginecologică.
Pierderea cronică de sânge (și, implicit, de fier) epuizează rezervele de fier, încât „fabrica de globule roșii” (măduva osoasă) rămâne fără materie primă. Astfel apare ceea ce se numește anemia feriprivă (anemia prin lipsă de fier).
Diagnosticul acestei forme de anemie se face, în primul rând, cu ajutorul hemoleucogramei. Hemoglobina este scăzută, iar anumiți parametri eritrocitari sunt modificați: globulul roșu este mai mic, iar conținutul său în hemoglobină, scăzut.
Dacă vrem să ne convingem că lipsa de fier este cauza anemiei, mult mai relevantă decât dozarea fierului în sânge este măsurarea feritinei; aceasta reflectă mai fidel situația rezervelor de fier ale organismului.
În anemiile feriprive, aceste rezerve ating cota de avarie și, în consecință, feritina va fi foarte scăzută. Valorile normale, la femei, sunt între 12 și 150 nanograme pe mililitru, în timp ce la bărbați sunt între 12 și 300 nanograme pe mililitru.
În afara sângerărilor cronice, fierul (și feritina) scad în sarcină, în boli ale intestinului care împiedică absorbția sau, mai rar, în urma unei alimentații sărace în fier.
Excesul de fier
Excesul de fier poate fi consecința unei distrugeri accelerate a globulelor roșii (proces numit hemoliză), a unor transfuzii de sânge în exces sau a diverselor boli de ficat (hepatite) în care distrugerea hepatocitelor contribuie la deversarea de fier în circulație (alături de transaminaze, așa cum sunt sigur că n-ați uitat din „lecția” despre TGP).
O cauză ceva mai rară de creștere a fierului este hemocromatoza. Aceasta e o boală rară și are drept substrat un defect în „economia” fierului.
Rezervele de fier cresc excesiv (feritina depășește 1000 ng/ml) și afectează buna funcționare a organelor în care se depozitează (în primul rând ficatul, dar și pancreasul sau pielea).
Iată cum, în ambele situații (lipsă sau exces), există analize mult mai relevante (hemogramă, feritină) decât dozarea fierului.
Un fier scăzut sau crescut în condițiile unei hemograme și feritine normale este, de cele mai multe ori, nesemnificativ.
Am observat că mulți pacienți poartă cu oarecare mândrie insigna de „anemici” doar pe baza unui fier la limita inferioară a normalului; cu riscul de a-i dezamăgi, le reamintesc că anemia presupune scăderea hemoglobinei și nu a fierului.
Pentru a fi corecți până la capăt, va trebui să spunem că există situații în care o feritină crescută nu înseamnă neapărat exces de fier. Feritina face parte din așa-numitele proteine de fază acută.
Cu alte cuvinte, în cursul diverselor infecții, feritina se comportă asemenea VSH-ului: crește pe durata infecției și se normalizează după vindecarea acesteia.
Dincolo de acest „neajuns”, feritina rămâne, alături de hemoleucogramă, principala analiză care ne ajută să ne facem o idee despre situația fierului în organism.
Voi încheia și acest articol cu reiterarea importanței contextului clinic. Dar, pe lângă aceasta, o altă lecție importantă furnizată de aceste analize este „zgârcenia” atunci când vine vorba de recomandarea lor.
Dacă vreți să transformați un om perfect sănătos într-un bolnav (închipuit) e suficient să-i recomandați câteva analize „exotice” (ASLO și fierul, de pildă).
Hotărârea de a face o analiză este poate la fel de importantă că aceea de a face o investiție la bursă. Trebuie luate în calcul toate riscurile, inclusiv acela de a ieși anormală. De aceea, înainte de a face acest pas, nu strică să cereți sfatul unui specialist.
Nimic nu este mai frustrant pentru un medic decât efortul de a liniști un pacient speriat de un ASLO crescut. Ca să nu mai vorbim de mulțimea de investigații inutile declanșate de o analiză „anormală”.
Săptămâna viitoare va propun o „petrecere de adio”. Am lăsat pentru final niște vedete adevărate, pe care voi încerca să le tratez pe măsură.
Odată cu ele vom fi încheiat capitolul analizelor uzuale, cele pe care le veți întâlni mai frecvent pe buletinul de analize.
Toate „povestirile” de până acum nu și-au propus decât să arunce o lumină mai umană asupra unor parametri învăluiți, de obicei, într-o aură nejustificată de mister și neînțelegere. Reacțiile dumneavoastră de până acum (pentru care vă sunt recunoscător) mă fac să cred că n-am vorbit în zadar. Pe săptămâna viitoare și...
Să fii sănătos!
