În buna tradiție a menajării sensibilității publicului, simt nevoia să încep textul de față cu următorul avertisment: rândurile care urmează vă pot afecta emoțional. Deși nu voi evoca scene de violență fizică sau psihică și nici nu voi folosi limbaj licențios, e foarte posibil ca o parte dintre dumneavoastră să se simtă scandalizați. Îmi cer scuze anticipat. Și pentru că suspansul prelungit poate fi la rândul său dăunător sănătății, voi trece direct la subiect.
Suntem cu toții de acord că fundamentul unui stil de viață sănătos este, alături de activitatea fizică, moderația alimentară. Ideal ar fi să te scoli de la masă înainte de a apărea senzația de sațietate, ceea ce pentru mulți dintre noi este nu numai imposibil, ci și scandalos. Și totuși, dacă am reuși această performanță, nu am nicio îndoială că pandemia de obezitate și toată patologia asociată acesteia ar avea un impact mult mai mic asupra sănătății generale.
Dacă în această privință consensul este unanim, există totuși o excepție care pe mine nu încetează să mă contrarieze. Când vorbim de alimentație nu avem în vedere doar componenta solidă. Apa este un aliment cu aceeași „greutate” ca oricare altul, fie ca atare, fie ca ingredient. În mod logic, ea ar trebui să asculte de același principiu al moderației. Și totuși, în recomandările dietetice apa are un statut aparte. Să mâncăm cu moderație, dar să bem cât mai multă apă. Această discriminare pozitivă a apei mi se pare suspectă. De ce ar fi apa mai importantă decât proteinele sau glucidele pe care le mâncăm? Ori decât oxigenul pe care îl respirăm? Apa este, e drept, leagănul vieții. Dar la fel este și oxigenul. Dacă cineva ne-ar recomanda să respirăm mai mult oxigen (eventual concentrat în dispozitive portabile, așa cum ne înarmăm cu sticlele de apă), probabil că l-am privi compătimitor.
Bănuiala mea este că această înverșunare de a consuma cât mai multă apă nu este deloc străină de apetența contemporană pentru vitamine. Ambele își au rădăcina într-o proastă asimilare a unui adevăr biologic altfel incontestabil: și apa, și vitaminele sunt esențiale vieții. Prin urmare, cu cât mai mult cu atât mai bine. Raționamentul este în mod evident fals. „Secretul” vieții nu constă într-o anumită cantitate dintr-o moleculă sau alta, ci în justa proporție dintre ele; viața este rezultatul unor interacțiuni de o complexitate atât de vastă, încât a crede că insistând pe o substanță sau alta am putea ajuta organismul este naiv.
Faptul că ingrediente atât de improbabile au putut da naștere vieții este argumentul suprem pentru inteligența materiei vii. A încerca să impunem acestei inteligențe versiunea noastră, inevitabil limitată, nu este deloc inteligent. Singurul mod eficient în care putem fi de folos organismului este rezumat de cele câteva principii binecunoscute: moderație alimentară, mișcare zilnică, odihnă suficientă și fără tutun. Restul e mai înțelept să-l lăsăm pe seama inteligenței biologice.
Fără a intra în detalii medicale, nu există niciun argument care să justifice încălcarea principiului moderației (chiar când e vorba de apă). O persoană sănătoasă, cu reflexul de sete intact, va consuma atâta apă cât are nevoie (mai multă dacă este activă fizic și lucrează la temperaturi crescute, mai puțină dacă trăiește și lucrează în condiții obișnuite). Evident, nu discutăm aici despre situațiile de deshidratare patologică, prin vărsături, diaree, transpirație excesivă sau diabet necontrolat. Aici apa devine medicament și trebuie administrată după toate rigorile medicale.
Ideea de a trasa o limită rigidă, universal valabilă, pentru un proces eminamente dinamic și dependent de atâtea variabile cum este metabolismul fiecărui individ are în ea ceva dictatorial și induce un sentiment de culpabilitate (ca toate dictaturile, de altfel).
Am să repet acest adevăr de câte ori voi avea ocazia: organismul nostru este infinit mai inteligent decât noi. A-l forța să funcționeze după niște parametri rigizi, impuși arbitrar, este echivalentul, în plan politic, al economiei centralizate din epoci apuse. Rezultatul nu poate fi decât falimentar.
De altfel, orice recomandare alimentară, fie că privește aportul de apă sau o dietă sănătoasă, este lipsită de eficacitate atâta vreme cât este urmată de „pentru că așa a spus doctorul”. La fel cum binele nu mai este bine dacă este făcut „pentru că așa se face”, sau, mai rău, de frica unor pedepse (aici sau dincolo), tot așa urmarea unor recomandări de frica unor consecințe înfricoșătoare este neproductivă. Nu trebuie decât să facem un pic de liniște înăuntru și să lăsăm firescul din noi să-și urmeze cursul.
