Diverticuloza se definește ca apariția unor dilatații sub forma unor săculeți (buzunare) la nivelul tubului digestiv, ca urmare a hernierii mucoasei prin grosimea peretelui. Diverticulii corespund unor puncte de slabă rezistență de la nivelul stratului muscular. Localizarea cea mai frecventă este reprezentată de intestinul gros (colon), fiind mai comună la nivelul colonului stâng (sigmoid sau descendent).
Plastic, diverticulii pot fi asemănați cu niște „riduri” ale colonului. Incidența afecțiunii crește o dată cu vârsta, de la 20% la 40 de ani la 60% la populația peste 60 de ani, fiind prezentă la aproape toate persoanele peste 80 de ani.
Diverticulita – incidență și factori de risc
Diverticuloza este de obicei asimptomatică și nu necesită tratament. Atunci când unul sau mai mulți diverticuli se inflamează, apare diverticulita, condiție serioasă, cu evoluție și posibile complicații care pot pune în pericol viața pacientului. Dacă anterior se credea că riscul unui pacient cu diverticuloză de a dezvolta diverticulită pe parcursul vieții variază între 10 și 20%, studii prospective mai recente au apreciat acest risc ca fiind mai mic de 5%. Deși este mai frecventă o dată cu înaintarea în vârstă, în ultimele decade s- a constatat o creștere a cazurilor de diverticulită la persoanele tinere, grupa de vârstă 40-49 de ani.
Factorii de risc pentru apariția bolii diverticulare sunt: vârsta înaintată, obezitatea, dietă săracă în fibre și bogată în grăsimi animale, carne roșie, lipsa activității fizice, fumatul. Constipația cronică conduce la stagnarea îndelungată a materiilor fecale, creșterea presiunii în tubul digestiv, în același timp favorizând acțiunea bacteriilor asupra peretelui intestinal. Cercetări recente arată implicarea și altor factori precum alterarea răspunsului imun, modificări ale florei microbiene locale (microbiota), factori genetici, alterarea motilității intestinale (mișcările colonului).
O dietă cu risc scăzut a fost definită ca mai puțin de 4 porții de carne roșie/săptămână, cel puțin 23g de fibre/zi, 2ore/săptămână de activitate fizică susținută, indexul de masa corporala 18,5-24,9 kg/mp și absența fumatului.
Unele medicamente au fost asociate cu un risc crescut de diverticulită ( corticosteroizi, opioide, antiinflamatorii nonsteroidiene precum ibuprofenul, naproxenul). Nivelul scăzut al vitaminei D crește riscul de diverticulită. Medicamente precum statinele, blocantele de calciu, metforminul ar asocia un risc scăzut de diverticulită, studii adiționale pentru confirmare fiind necesare în acest sens.
Diverticulita – semne și simptome
Simptomul comun al diverticulitei este durerea, uneori severă, în cadranul abdominal inferior stâng (unde se proiectează colonul sigmoid). Diverticulita colonului drept și a cecului determină dureri în partea dreaptă a abdomenului, uneori mimând o apendicită acută care trebuie exclusă. Pacienții pot asocia febră, greață, vărsături, tulburări de tranzit (constipație și, mai rar, diaree), rectoragii (eliminarea de sânge prin anus).
Alte semne și simptome apar ca urmare a severității inflamației sau dezvoltării complicațiilor. Cea mai comună complicație este abcesul (acumularea de puroi la nivelul sacului diverticular), urmat de perforație (ruptura peretelui intestinal inflamat și trecerea conținutului intestinal în cavitatea abdominală, cu apariția peritonitei), ocluzie și fistula (traiect de comunicare anormal între diferite porțiuni ale intestinului sau între intestin și alte organe). Boala diverticulară nu produce cancer.
Diverticulita – diagnostic și tratament
Diagnosticul de diverticulită trebuie suspicionat la un pacient cel mai adesea vârstnic, cu constipație cronică, care prezintă un sindrom dureros abdominal acut cu debut de câteva zile, febră/frisoane, distensie și sensibilitate la palparea abdomenului. Medicul va efectua teste de sânge, urină și scaun, care arată semne de infecție și exclud alte cauze de boală. Tomografia computerizată (CT) identifică inflamația peretelui diverticular confirmând diagnosticul de diverticulită, severitatea acesteia, complicațiile, ghidând astfel tratamentul. Colonoscopia nu se efectuează în perioada de diverticulită acută, riscul perforației intestinale fiind crescut. În cursul acestei investigații, medicul va introduce prin orificiul anal un tub subţire, flexibil, prevăzut cu o sursă de lumină şi cu o cameră video cu ajutorul căruia vizualizează interiorul întregului intestin gros. Aceasta va fi luată în calcul la 4-6 săptămâni de la episodul acut pentru a evalua extinderea diverticulozei sau pentru a exclude un cancer mascat de o stenoză inflamatorie aparent benignă.
Cercetările recente privind istoria naturală a diverticulitei au adus o schimbare de paradigmă a tratamentului. Acesta depinde de severitatea bolii, prezența complicațiilor și patologia asociată. Se preferă tratamentul conservator în formele necomplicate care răspund în general la repaus, dietă lichidiană pentru câteva zile, analgezice. Ultimele ghiduri nu recomandă folosirea antibioticelor în formele ușoare. Spitalizarea va fi considerată la pacientul cu diverticulită complicată pentru tratament antibiotic intravenos, drenajul abceselor sau tratament chirurgical cu rezecția porţiunii afectate a colonului.
Sfaturi pentru prevenirea diverticulitei
- Adoptați o dietă bogată în fibre: legume – broccoli, varză, spanac, sparanghel, morcovi, dovlecei, fasole uscată, mazăre; fructe proaspete, cereale integrale. Semințele, nucile, popcornul nu sunt asociate cu creșterea riscului de diverticulită.
- Consumați o cantitate adecvată de lichide zilnic, în completarea dietei bogate în fibre, pentru a evita constipația și a favoriza mișcările intestinale.
- Exercițiu fizic – cel puțin 30 de minute zilnic.
- Evitați fumatul.
Powered by Froala Editor
